L-am intalnit pe Marcel Iures in cabina sa de actor, aflata la subsolul unei cladiri de pe Calea Victoriei: oglinzi mari, doua servetele intr-un colt si o sticla de apa. Neras si imbracat intr-un tricou larg, putin decolorat, singurul actor roman care a jucat alaturi de Nicole Kidman, George Clooney sau Bruce Willis obisnuieste sa te priveasca in ochi si sa-si aprinda tigara dupa tigara. Pentru cititorii HotNews, Marcel Iures a povestit despre cea mai mare criza a vietii sale, dar si despre implicarea in politica. Am cunoscut un Marcel Iures de o modestie eleganta, care poate fi insa si foarte revoltat… Aflati totul citind unul dintre rarele interviuri acordate de Marcel Iures.

Vlad Mixich: In studentie faceati parte dintr-o trupa de rock. Sunteti mai liber astazi decat atunci?
Marcel Iures: Libertatea e ceva tragic. Nici nu are rost sa vorbim despre ea pentru ca suntem afundati cu totii, omenirea, in subsolul subsolului inchisorii non-libertatii. Inotam intr-o chestie pe care ne-am creat-o, o mare artificiala care e plina de dependenta, sclavie si aservire. Eu cred ca sunt mai degraba un om preocupat de spirit. Asta e singura zona libera, si, daca vreti, e o dubla libertate: libertatea de a medita la asta si libertatea dobandita prin puterea exemplului.

Eu am libertatea de a alege si, aceasta forma suprema de vointa buna e cam totul pentru mine. Din asta m-am nascut si pe asta se bizuie ultimii 20 de ani din viata mea. Libertatea de a alege e ceva ce produce emotie, produce mult bine in jur, nu asteapta nici un fel de rasplata sau raspuns. E ca un izvor care nu se gandeste unde va ajunge. El a luat decizia sa curga, fie ca ajunge in desert, in gura unui leu sau intr-o chiuveta.

TEATRUL ACT ESTE RASPUNSUL LA O MARE INFRANGERE

V.M.: Unii vorbesc despre o asa numita alienare pe care Internetul o aduce libertatii generatiilor “messenger”. Sunteti de acord?
Marcel Iures: Dar masinile nu induc o doza de alienare? Orice masina te incarcereaza intr-o bucata de metal, ceea ce te separa cu buna stiinta de ceilalti ca sa ajungi mai repede si mai curat decat ceilalti. Apar o seama de beneficii fictive sau cel mult temporare. Asa cu internetul, care e doar o scula, atat si nimic mai mult. Faptul ca se abuzeaza de el nu e anormal. Omul traieste intr-un abuz permanent, intr-o forma de desantare. Si asta e un eufemism de a numi nerusinarea.

Nu. Noi suntem un fel de spectatori ai vietii, uneori si ai vietii noastre si a propriilor nostri copii. Nu cred ca e asa. Ei se vad, se ating, au iubite, au iubiti, au greutati, au vacante in comun, neajunsuri, neputinte, le impartasesc. Iata, de fapt, unde duce ideea de chibit al vietii. Faptul ca noi chibitam viata ne da o falsa libertate de a comenta si problematiza tot, avand toti un punct comun: suntem in tribune.

In tribune esti liber sa faci ce vrei pentru ca de fapt nu faci nimic. Cand cobori in arena si incerci sa-l salvezi sau sa dai mana cu el, atunci poate ca e murdar si transpirat, si atunci termenii se schimba fundamental. 

V.M.: La un moment dat ati spus: “conditia creatiei este criza, efortul de a te ridica din genunchi in picioare este conditia artei”. Care este criza cea mai importanta prin care ati trecut?
Marcel Iures: O iau de foarte departe. In clipa in care iti dai seama ca ai un mers al vietii tale, un culoar, primul cuvant care iti vine in minte e dar. E un dar, nu? Al doilea cuvant este grija, nu? Esti preocupat de darul primit. Comportamentul omului se sustine pe o perna metaforica, simbolistica, si el tot incearca in inaintarea asta care e mai mult cadere decat inaltare, incearca sa se sprijine pe nevazutul asta care este dupa mine, esentialul. Asta e important. Nu vazutul; vazutul e compus din substanta moarta si e ca picatura de apa care se evapora. Ce rezista in noi este exact acest efort necontenit de a te ridica. Si numim ridicare orice inseamna intelegere in profunzime.

Revin la niste amintiri pe care imi permit sa le depan pentru ca sunt descarcate de patima. De fapt asta este si functia victoriei, omul prin asta se tamaduieste de orgoliu si trufie, pentru ca isi da seama ca focul asta fizic, patima, imprecatia, razbunarea, sunt stari de lucru. Si atunci, nemaivandu-le imi pot permite sa depan o amintire, care s-a transformat deja in invatatura.

In ’93, in plina nastere a libertatii castigate, sau mai curand necastigate, mi-am imaginat ca orice om ca sunt liber. Am incercat atunci din interiorul sistemului, vorbesc de teatrul de stat, sa ne exprimam asa cum visam inainte. Vorbesc la plural pentru ca era vorba de un grup.

Lucrul asta a produs cea mai mare reactie in sistem. Sistemul ne-a tras un pumn in cap. Era vorba de un mare spectacol, la un teatru senzational, Odeon. Era Richard al III-lea de Shakespeare, intr-o companie superba. Ca orice grup profesional, ne doream victoria. Era natural si sanatos. Raspunsul pe care l-am primit a fost devastator. Dar pericolul nu era aici, asta ti se poate intampla si in America, si oriunde.

Pericolul era sa nu intelegem, sa o luam ca o regula de viata, ceva natural care ne da lectia asta de doua mii de ani pe pamantul asta. Si atunci cadeam in acelasi smarc in care infrangerea prin repetarea ei confirma ideea de a fi roman: infrangerea e o parte esentiala a Romaniei, e normala. Aici intervine miracolul sustinut de propriul efort, propria vointa. Asa s-a nascut hotararea si vointa de a face teatrul Act. Teatrul Act este raspunsul de peste 10 ani la acea infrangere. E o mare ridicare pentru mine.

POVESTEA DRUMULUI CATRE HOLLYWOOD

V.M.: Apoi a urmat episodul Hollywood. Cum simtiti, ca ati plecat in SUA sau ca v-ati intors din SUA?
Marcel Iures: E o intrebare extrem de interesanta... m-am tot gandit la asta. Aveam pe atunci chiar inainte de plecare, in ’95, cateva lucruri esentiale. Cautam sa-mi rezolv litigiul existential in care ma aruncase patania de care tocmai v-am spus. Eram somer; familie, nevoie de bani, nevoie de ceva, nevoie de tot, sa ma exprim. Peste toate cautarile acestea, vine unul dintre cei mai mari agenti din lume si-mi zice: “te-am vazut in Richard al III-lea; nu vrei sa faci o cariera internationala in film?”.

A fost o mare incercare, o incercare peste alta incercare. Ca orice artist care se indrepta spre 45 de ani, aveam o circumspectie normala la varsta aia. Ma preocupa orice altceva in afara de o cariera internationala in film, aveam de dus batalii aici, si era lupta mea personala. Am ingaimat ceva in engleza, ca nu stiam decat vreo 30 de cuvinte in engleza. I-am explicat ca habar n-am engleza. Mi-a spus ca nu trebuie sa-mi fac probleme pentru ca o sa invat engleza mai repede decat imi imaginez. Si a avut dreptate.

Apoi, am ajuns in cea mai mare agentie de artisti din Hollywood, cu agentul meu langa, eu nestiind ca sunt intr-un loc unde in America iti poate pune Dumnezeu mana in cap. Agentul american cu care discutam mi-a spus: “te muti aici; incepem, esti om de 3-4 milioane de dolari pe an; ei?”, a zis el.

Eu m-am uitat la agentul meu batran, european, englez. El era in baston, isi scrantise glezna incercand sa-si salveze pisica, sa nu calce adica pe ea, el avand peste 100 de kilograme. Nu zicea nimic Jeremy, si eu am spus: “nu inteleg, trebuie sa ma mut cu toata familia aici?”. “Daca vrei, daca vrei cu toata familia e ok. Sau numai tu stai aici. Avem planuri, interviuri peste interviuri, demo-uri”.

Si eu am spus nu! El mi-a spus: “Ei nu se poate, nu esti serios”. Am spus: “Ba da, pot veni oricand”. “Nu, nu, nu, trebuie sa stai aici”. Si atunci, am spus ca raspunsul meu e definitiv nu. Instinctiv am spus nu. El si-a chemat asistentii sa vada un om nebun care nu vrea milioane de dolari. Eu i-am zis insa ca vorbesc serios.

Si cand am iesit, agentul meu englez, schiopatand, mi-a spus: “very clever, Marcel, very clever”. Exista un demon in fiecare om care spune: “e pe dracu, bineinteles”, adica e un orgoliu nemasurat, in special la barbati, sa fie intelepti, desi ei nu ajung asa decat rarissim. Dar faptul ca mi-o spunea un mare agent in timp ce coboram din fabrica aia de facut glorie la minut, era ceva.

Raspunsul l-am primit mult mai tarziu si in doua feluri. In primul rand mi-am explicat de ce am refuzat atunci, realizand tot ce am realizat in ultimii 10 ani, lucru care nu ar fi fost cu putinta daca ma bagam in catusele gloriei si banului. Si al doilea, care il premerge pe primul: e mai interesant sa vii din afara unui sistem, decat sa stai in el.

Nu a fost o alegere constienta, ci a ales mai mult instinctul, intuitia, presimtirea ca ceva nu e in regula acolo, ci ca am eu o alta treaba mai importanta. Daca iese si aia, cu atat mai bine. Asta a fost tot. Eu consider asta un alt mod de a te ridica, nu stiu cat de mare e, dar cert e ca asa s-a intamplat. 

V.M.: S-ar spune ca nu v-ati lasat impresionat in clipa in care a venit acel agent britanic la dumneavoastra...
Marcel Iures: Ei, cum sa nu fiu impresionat. Am ramas cu gura cascata. Cum sa nu te scoata o asa chestie din papuci. Era absolut firesc sa fiu socat.

V.M.: Dar nu va intreaba actorii mai tineri: domnule Iures, ce ati facut ca sa vi se intample asa ceva? Vrem sa ni se intample si noua... Care e secretul?
Marcel Iures: Eee, li se intampla. Totul e sa lasi sa se intample. Vasilica Tastaman avea o teorie, care venea din felul in care cadea ea pe scena. Toti ii spuneau: "dom’le, cazi senzational, tuturor ni se strange inima sa nu-ti rupi ceva". Si spunea ea: "dragii mei, secretul e sa te lasi moale". Si atunci e mai mult o prelingere in cadere. Deci trebuie sa te lasi moale. Dar trebuie sa ai si noroc.

Si mie mi s-a intamplat. Mai nou, teoriile sunt ca sa gandesti pozitiv... dar aici dai intr-o chestie perfida. Mai ales in omul modern care simuleaza foarte mult, pentru ca el e intr-o vrajba continua si traieste intr-o zona de fictiune. Cam cum se intampla prin biserici: eu cred ca 90% din cei care intra in biserici sunt vizitatori, la fel cum buna parte din preoti sunt doar functionari. Chestia cu harul, cu credinta, e mai complicata...

“NE BATEM JOC DE PAMANTUL PE CARE CALCAM”

V.M.: Practic, traiti intre doua continente. Unde e acasa pentru dumneavoastra? Ce e acasa?
Marcel Iures: Acasa este pentru mine, la varsta mea, locul unde imi pot recunoaste spaimele ca fiind ale mele. Departarea, indiferent ca e prin alegere sau fortata, adauga intre mine si mine(acolo unde traieste spiritul) ceva. Imi adauga un obstacol in interior. Nu e nimic patetic, ci e un act real. Atunci cand plec cu traista mea masor cum masoara un scafandru oxigenul din tub, si indraznesc atat cat mai am oxigen. Nu cred in turismul artistic, in simulacrul de curiozitate, pentru ca la 25.000 km de casa, de Romania, esti inspaimantat. Vorbesc pentru mine.

V.M.: Dar fizic, unde va simtiti acasa?
Marcel Iures: Acasa fizic pentru mine e pamantul asta pe care calcam, de care ne batem joc, fata de care suntem nepasatori, rasfatati, chiar cinici. Tot pamantul asta e locuit de consumatori. Consumul presupune o pierdere. Iar noi, regnul uman, mancam, omoram ceva, ca sa dam nastere unor oameni care vor face acelasi lucru la infinit. Aici intervine desantarea si decaderea omului.

Sigur, el e blestemat sa faca asta. Dar o forma de inaltare este sa te gandesti un pic daca nu cumva se va termina totul. Chiar asa putem manca la nesfarsit, devasta la nesfarsit, consuma la infinit? Si aici vedem toata goliciunea lumii. Ecologismul, ca orice –ism, e dubios, pentru ca e o teorie. In schimb, trebuie sa practicam calitatea, milostenia si respectul. Daca noi nu vrem sa ne sufocam, ar trebui sa ne abtinem sa-i sufocam pe altii, nu?

Atitudinea unui consumator modern exclude compasiunea, mila, caritatea. Si asa natura se depersonifica pentru om. Eu cred ca natura e o creatie. Nu e o persoana un copac, dar cu atat mai mult eu fiind o persoana, trebuie sa am grija de el. E un gest care nu are o mistica ezoterica, ci pur si simplu trebuie sa o fac. 

V.M.: Bucurestiul il resimtiti ca acasa?
Marcel Iures: Nu, nu. In schimb ma simt extrem de acasa la munte, la tara, asa cum e ea: batjocorita, desfigurata, si de politica oficiala din Romania, si de caderea si neputinta oamenilor. Aici e acasa pentru mine. 

V.M.: Vorbeati de politica oficiala din Romania. Se speculeaza in presa frecvent asupra implicarii dumneavoastra politice. Ati luat parte si la campania PDL-ului...
Marcel Iures: E mult spus implicat in campanie. Am facut parte din grupul de doi-trei intelectuali, figuri publice, care au aparut de doua ori, o data la inceputul campaniei, si o data la sfarsitul campaniei lui Vasile Blaga. E mai mult o chestie de prietenie si de intersectare pe cateva lucruri importante. 

V.M.: Am crezut ca ati fost acolo pentru a face un studiu pentru vreun rol...
Marcel Iures: Nu, nu. Inca am imaginatie. Politica e, desigur, murdara... Plus ca e dificil sa vezi in functii publice oameni extrem de destepti care se anihileaza prin faptul ca devin organizatori si administratori. Din punct de vedere politic, noi romanii traim intr-o zona tragica de multa vreme. Evolutia istorica sociala a fost discontinua.

Am avut mereu senzatia ca suntem parasutati in alt timp. Progresul, ca idee, la noi a fost o sincopa, un sughit ingrozitor. De asta si impactul oricarui tip de progres a fost la nivel de seism. Dar in putine locuri din lume a existat o continuitate. Noi, romanii, suntem un stat federal compus din cateva provincii arhaice, unite de ceva miraculos: limba romana. Suntem de fapt un imperiu lingvistic. Cum facem ca pe aceasta bucatica de pamant sa rezistam ca imperiu lingvistic in fata imperiului global? Nu stiu. 

“MA APUCA NERVII CAND MA GANDESC LA CINEMATOGRAFIA ROMANEASCA”

V.M.: Sa ne intoarcem insa la cinematografie. Spuneati in deschiderea festivalului Anonimul, ca sperati ca tantarii din Delta sa-i imbolnaveasca pe toti de boala filmului. Iata ca tantarii din Delta au intepat la Cannes toata Europa... Care e secretul tantarilor astora?
Marcel Iures: Tantarul de nordul Dunarii are o calitate: se furiseaza, nu il auzi. Dincolo de asta, eu cred ca victoria sta cel mai mult in faptul ca am inceput sa fim ascultati. Aaaa, Mungiu, Cannes, Romania... E ok. Dar abia acum incepe. Daca vom ramane doar in zona de notorietate suficienta... si clopotele, cat ar fi ele de mari, vibreaza ceva vreme, apoi se sting.

Problema e ce urmeaza. De ce-i mai chemi? De ce te mai duci tu sa le arati ceva? Din pacate, tot valul asta pare a fi mai mult o intamplare. 

V.M.: Spuneti ca situatia politica a determinat succesul de la Cannes?
Marcel Iures: Dar nici nu conteaza asta. Foarte bine, dar numai sa nu se opreasca aici. E vorba de un efort de tara, care presupune politici, prioritati, fonduri. 

V.M.: Exista macar vreuna dintre acestea trei?
Marcel Iures: Nu pare ca exista. Fonduri exista, dar micute si nu-ti permit sa intri la un alt nivel al jocului.

V.M.: Cine poate schimba aceasta situatie?
Marcel Iures: Evident ca autoritatile. Cu mai mare atentie, cu mai mare incredere. Arta e intotdeauna un pariu, chiar si in cele mai abundente politici culturale, in Germania, chiar si in Franta. Orice francez caruia ii spui ca nu se mai dau fonduri de la Ministerul Culturii se enerveaza evident, si sparge un geam. Atunci cand arunci bani in cultura inseamna ca ai o doza de indrazneala.

Dar trebuie sa ai gandul unei investitii, nu neaparat la nivel de afacere, o investitie pe care nu o verifici in termeni contabilicesti si de profit intr-un an de zile, ci in 25-30 de ani. Dar specificul nostru este indrazneala mica. Sa sari peste un gardulet de un metru si zece. Nu! Eu aici chiar am o suferinta. Stiu ca statul roman e capabil sa arunce in cinema intre 50 si 100 milioane de euro.

Descumpanirea mea vine din faptul ca disponibilitatile financiare sunt acestea, iar nivelul la care se fac propunerile este dezgustator, este umilitor. Ma face sa ma simt singur in propria mea tara. Ma simt deconectat de propria mea cultura, pentru ca eu nu am in spate propriul meu stat. Cum adica? Eu sunt capabil sa produc proiecte, si am proiecte, in termeni europeni... iar statul imi da 300.000 euro, in cel mai fericit caz 800.000 euro.

V.M.: De ce este subfinantata cinematografia romaneasca?
Marcel Iures: Nu stiu. Asta e o intrebare la care vreau sa primesc raspuns, si sper sa-l primesc cat mai repede.

V.M.: Pe cine trebuie sa luati de guler pentru a primi acest raspuns?
Marcel Iures: Nu e vorba de luat de guler, caci atunci cand nu am stiut, nici pe mine nu m-a pleznit nimeni, ci mi-a explicat. Nu pot deveni isteric in propria mea tara, la varsta pe care o am. Ar fi inadmisibil, caci asta a fost una dintre metodele extrem de perfide de zguduire a societatii noastre, cum a facut domnul Iliescu in ‘90. E vorba asadar de a ajunge intr-o zona de contact nemijlocit, una sper eu cat de cat emotionala.

V.M.: Dar statul nu are emotii... 
Marcel Iures: Tocmai asta e pariul. Astept asta de la zona inalta, de la zona de comanda, si sper sa pot avea aceasta intalnire, sa putem face un montaj financiar, pe un termen macar mediu, caci la noi totul este ce se intampla intre doua sesiuni de finantare. Este evident ca cei care se ocupa de asta, cei care sunt investiti la randul lor de altii, nu sunt stapaniti de nici o emotie sau mirare, poate de o lehamite si un pic de interes ca sunt platiti ca sa-si justifice functia.

V.M.: Intentionati sa initiati un lobby?
Marcel Iures: Da, pe langa puterea din Romania, cea executiva si care poate lua o decizie. 

V.M.: Planuiti o stragie de grup sau este o initiativa personala a dumneavoastra?
Marcel Iures: Nu, nici vorba, nici nu-mi trece prin minte sa fiu seful cinematografiei romanesti. Eu le pot oferi un model de proiect intraeuropean si intercontinental. E foarte simplu si nici macar nu e greu. Toti ne plangem ca noi romanii avem o cultura mica, care sufera de regionalism si provincialism. Nu e adevarat. E fals. E tot ce pot spune si chiar demonstra.

Problema este sa ne exprimam la nivelul anilor 2008, daca putem chiar 2020. Si putem. Exista si resurse, avem si povesti. Am si puterea metaforica, competentele, relatiile. Si nu vorbesc numai de mine. Cristi Mungiu in clipa asta e o forta. Are o mie de relatii internationale. Nu se poate sa-l tii la 300.000 de euro, trebuie sa-i dai trei milioane, pe baza acestui semnal, care e al tarii, ca se exprima prin mine, sau Mungiu, sau celebrul Busuioc, are mai putina importanta.

Aici venim in zona impersonala a victoriei. Suntem doar instrumentele unui fenomen pe care scrie Romania. Cristi Mungiu, daca se enerveaza, se duce si face rost pe langa cele trei milioane pe care le merita, face rost de inca zece, de la Londra, Paris, de peste tot. Trebuie sa se schimbe termenii problemei, trebuie sa iesim din zona de biblioteca.

Cannes-ul si toate premiile, pe langa satisfactie, si portrete de presa, contine o capcana: nu e afacere. Or, eu propun o afacere. Se poate aduce Disney aici, sau Spielberg, pe un subiect mixt si facut extraordinar. Si atunci intram in marea familie, si nici nu ma mai intereseaza daca e europeana sau nu. E marea familie a artistilor.

In ceea ce priveste evenimetele culturale, vara, semaforul incremeneste pe culoarea rosie. Zapacit de soare si insetat de manifestari/ jonglerii/ extremisme culturale astepti sa ti se dea verde. Gasesti concerte rocarite, cateva filmele castigatoare la festivaluri nationale si internationale, teatrele, insa, si-au incheiat stagiunea, iar scriitorii sunt prea molesiti ca sa mai scrie.

Si totusi, in luna august, salvarea vine de la Alexandria. Desi nu poseda o institutie in care sa se desfasoare in mod constant piese de teatru, adica nu detine un teatru propriu-zis, in perioada 7-14 august se va desfasura aici Festivalul National de Teatru Tânar Ideo Ideis. Anul acesta a treia editie.

Initiativa a venit din partea “tinerilor atomici” dupa cum ii denumeste Marcel Iures, presedintele festivalului, care si-au dorit sa faca: “Mai mult pentru comunitate, mai mult pentru amatorii iubitori de teatru, mai mult pentru ca era nevoie de mai mult”.

Tinerii amatori pasionati de teatru, vor avea la dispozitie o saptamana intreaga ca sa fie actori sau regizori sau ca sa participle la ateliere teatrale organizate de profesionisti ai teatrului romanesc. Vor fi si premiati asa cum se intampla la orice manifestare unde imaginiatia, pasiunea si tineretea detin rolul principal. In total 11 premii in valoare de 5.000 de euro ce vor consta în bani si excursii.

Juriul va fi format din nume celebre cu functii importante in industria teatrologica. Printre ei, Marcel Iures, Alina Herescu - scenograf, Ana Maria Nistor - profesor la UNATC, critic de teatru si redactor sef-adjunct TimeOut Bucuresti, Catalin Stefanescu - membru UNITER si al Asociatiei Internationale de Teatru, moderaror al emisiunii TV Garantat 100%, precum si actorii Marius Manole si Andi Vasluianu.

Pentru perfectionarea tinerilor participanti, organizatorii propun atelierele Ideo Ideis moderate de actori profesionisti sau de studenti în ani terminali la universitatile de teatru din Bucuresti si Cluj. Pe lânga aceste ateliere, Ideo Ideis va gazdui o serie de seminarii si conferinte cu personalitati marcante ale teatrului.

O alta propunere a organizatorilor este si Cinemateca târzie în cadrul carueia vor fi proiectate montari celebre ale unor piese de teatru sau filme din cinemateca TVR, care vor fi prezentate de Florin Iaru, realizator al emisiunii "Tema de Vineri", la TVR Cultural.