Marcel Iures: Cred ca discretia este o atitudine    
   

17.09.2004

    
       

 

        
    Marie-Louise Semen, un interviu cu Marcel Iures    
         
    Unii ar spune ca a dat lovitura: a ajuns la Hollywood. Altii îl admira cu aproape frenezie, cu patima si lasa totul balta pentru a-l vedea în spatiul intim al Teatrului Act, teatrul lui Iures, singurul teatru independent din România, care functioneaza coerent de 6 ani. Prezenta lui publica e, cu toate astea, destul de discreta. Unii spun ca sunt ifose, pentru altii, asta e expresia seriozitatii si a profunzimii cu care traieste si profeseaza. Asa am început interviul cu Marcel Iures, întrebându-l despre discretia sa.


Marcel Iures: De ce sunt atât de discret?

Marie-Louise Semen: Da, în contextul în care toata lumea se bate cu pumnii în piept spunând ce face, ce a facut... Va mai întreb asta si pentru ca pot sa numar pe degete interviurile pe care le acordati în decursul unui an.

M.I.: Chiar mai putine. Cred ca n-o sa mai dau deloc la un moment dat... Discretia cred ca e o atitudine. Nu e o calitate. O calitate poate fi considerata masura. Nu cred ca un om care îsi face treaba trebuie sa se dea si îndarat un pas, ca pictorul, sa vada daca a iesit nasul Madonnei cum trebuie.... Nu cred ca trebuie sa-mi dau cu parerea despre, când eu, de fapt, am treaba.

M.-L. S.: Nu se stie mai nimic în România despre filmele pe care le faceti afara.

M.I.: De ce se stie asa putin? Chiar nu stiu. Si nici nu stiu de ce ar trebui sa raspundem la întrebarea asta. Se stie putin fiindca intereseaza putin. Intereseaza numai spuma, numai ce e scandalos, grandilocvent.

M.-L. S.: Sau doar simpla propozitie: uite, cutare a lucrat cu cutare...

M.I.: Da, si prin asta devenim brusc europeni. Ma îndoiesc ca din cauza asta suntem. Deocamdata, în presa româneasca, cel putin tonurile, daca nu si atitudinea - dar tonul vadeste un pic si muzica din om - sunt la nivelul asta de uimire superioara: “Ia, uite, ba, românasul nostru, uite, domne... Nu suntem chiar oieri toti, nu suntem chiar mâncatori de lebede”. În conditiile astea, nici nu prea stii ce sa spui. Esti, cumva, descumpanit.

M.-L. S.: Acesta este motivul pentru care dati atât de rar interviuri, cum vorbeam la început?

M.I.: Pur si simplu din discretie. Ca nu am eu cum sa spun ca România a beneficiat de faptul ca eu am lucrat cu Bruce Willis, cu Brian De Palma, Tom Cruise sau Nicole Kidman. (ironic) Pasul urmator ar fi sa ma fotografiez cu ei la aeroport si apoi sa public poza în “Libertatea”.

M.I.: Sunt niste reguli de fier, niste reguli contractuale care nu-mi permit sa vorbesc tam-nesam, sa vorbeasca, asa, gura fara mine. Ca ce tare sunt eu ca am baut o cafea si am vorbit despre noroiul din platou cu Collin Farrell sau ca ne-am îmbatat într-un bar din Praga. N-am voie. Si, în plus, nici nu-i asa (râde). N-am de ce sa inventez. Chiar daca am baut, astea sunt chestii intime.

M.-L. S.: Da, dar pe de alta parte, omul e curios. Vrea sa vada bucataria vecinului, bucataria filmului si a relatiilor dintre cei care îl fac.

M.I.: Ce sa vada? De ce sa mistifici niste relatii absolut amicale, normale de lucru, prezentându-le ca pe ceva senzational? N-am de ce. Si acum... E o întrebare sincera: se poate considera tare un tip care vorbeste la telefon cu Colin Farrell, sau cu Gregory Hoblit, sau cu Tom Cruise? În România, se poate considera tare un astfel de tip? Si daca da, de ce?

M.I.: N-am de ce sa spun - ca sunt deja acolo - “stiti, uitati-va la poza asta cu Bruce Willis, ma vedeti si pe mine în dreapta lui. Câti români fac asta?”. Nu cred ca am o valoare mai mare din pricina asta. As îndrazni sa spun ca nici mai mica. Avem valoarea noastra la o întâlnire, pe un contract, pe un subiect, pe o sansa...


Un nou val

M.-L. S.: De la Faimosul paparazzo n-ati mai facut, practic, nici un film românesc. E o alegere sau o întâmplare?

M.I.: E-adevarat, de la Paparazzo n-am mai facut nici un film... Desi, nu, nu-i adevarat. Am mai facut un film la un student care acuma e în America, si înca unul, celebrul film fara buget al lui Ovidiu Georgescu, 3 pazeste.

M.I.: Si-am mai citit doua scenarii, unul al Evei Sârbu, nu stiu daca a intrat în productie... Domnul Nicolae Margineanu mi l-a dat sa-l citesc, în ipoteza ca îl prezinta la concursurile... nu mai stiu cum se cheama acum, CNC, ONC...

M.-L. S.: CNC (Consiliul National al Cinematografiei - n.r.)

M.I.: CNC... Si-am mai citit un scenariu pe care mi l-a trimis Serban Marinescu, pe care n-am stiut cum sa-l fac, ca nici nu... Nu te-apuca de nimic, nici de piept, nici de inima, nici de cap...

Ca sa ma întorc la întrebare... Nu e vorba de un refuz din partea mea. Cum sa nu vrei sa faci film în limba, si cultura, si tara ta? De ce n-am mai facut filme? Nu stiu, chiar nu stiu. Am prins niste soapte cum ca sunt prea scump. Cum o sa fiu prea scump pentru filmul românesc? Toata lumea stie ce preturi sunt în România si ce bugete au filmele... Daca asta e piedica, e foarte usor de trecut. Dar nu despre asta este vorba... Cred ca mai degraba este vorba despre putinatatea subiectelor, pe de-o parte a celor care au ajuns la mine si pe de alta parte a celor care m-ar stârni cumva. Cred ca e o explicatie undeva în substanta scenariilor, în substanta povestilor...

Am înteles ca exista un nou val de cineasti. Zic “am înteles” pentru ca, pe de-o parte, presa zice asta, pe de alta parte, a fi notoriu prin presa nu înseamna neaparat ca ai si valoare. Presa semnaleaza. Si, în cazuri fericite, se apuca cineva sa scrie, cineva competent, despre valoarea a ceea ce a semnalat presa...

E un val... Am vazut la Festivalul International de Film din Transilvania unde am fost invitat vara trecuta - ce-am vazut atunci? Un film de Munteanu (Examen), unul de Cristi Puiu, Marfa si banii, câteva filme de-afara.

Pare ca asa e, cum zice presa. S-a nascut un val. Poate ca e putin prea mediatizata chestia asta, dupa parerea mea, poate din frustrare, din faptul ca ne lipseste... Dupa tot marasmul, care nu e chiar total, al anilor '70, '80, '89... Ca au mai fost facute filme bune...

M.-L. S.: Cred ca frustrarea a venit abia dupa '90 încoace...

M.I.: Exact. Ca n-a crescut nimic din semintele puse de domnul Ciulei, de Pintilie, chiar Daneliuc a facut un film bun, Gabrea, Iliesiu... S-au facut niste filme. Ei, acum, pare ca se înfiripa din nou. Eu asa am înteles. Sa vedem. Acum, “am înteles” cred ca vine din circumspectie, pentru ca un val nou, dincolo de faptul ca se naste, dureaza cumva si se rezolva în ceva, se sparge... Cred ca e foarte la început. Si mai e ceva: nu poti sa declari ca e un nou val pâna nu îti dai seama ca s-au îndeplinit niste conditii, s-au dospit niste valori, s-au acumulat niste energii. Sigur ca e interesant sa afirmi ca e un nou val. E interesant. Daca dupa nu stiu ce... E un mare film, toata lumea îl are pe buze... Cartusul de Kent...

M.I.: Un cartus de Kent si un pachet de cafea, filmul lui Cristi Puiu cu care a luat Ursul de Aur la Berlin...

M.I.: Da, si dupa Marfa si banii... Nu, îmi place Cristi, chiar e un tip valabil... Dar daca poti începe cu un cartus de kent si cu un fisic de dolari, trebuie sa mai urmeze ceva, mai tare, ca sa devina din interesant, remarcabil. Si, dupa remarcabil, ar trebui sa urmeze ceva important. Nu vorbesc aici de premii si de orbita internationala, europeana, planetara. Nu, vorbesc de film, pur si simplu. M-as opri aici cu vorba, pentru ca trebuie totusi sa îngaduim sa se întâmple, e important sa se întâmple.

M.-L. S.: Credeti ca lipsesc scenaristii?

M.I.: E extrem de densa problema. Vazând subiectele, de la Pintilie, care e cel mai sus, pâna la Cristi Puiu, care e noul val, subiectele sunt triste. Critice. Nu lasa loc îngaduintei, tandretei, nu lasa loc nici unei forme de dragoste fata de ce traim noi aici. Par puse cu ura, cu amaraciune, cinism. Cu of. Desi oful înseamna ceva, înseamna suferinta. Dar suferinta înseamna sa si iubesti. Oricum, cineastii din România par niste parinti care îsi bat copiii, din dragoste pentru ei, ca sa le fie bine si sa învete ca sunt niste nemernici si ca trebuie sa se schimbe. Sa zicem ca e o atitudine. Dar cred ca trebuie mers un pic mai departe.

Eu cred ca sunt cazuri exceptionale în România, care trebuie privite cu drag. Exista povesti de dragoste fabuloase, prietenii senzationale, exista spirit de sacrificiu, exista oameni extrem de frumosi, exista probleme grave cu trecutul, exista batrâni care sunt copaci senzationali, care pot fi modele. Sunt si eroi. Problema e sa pui reflectorul pe ei si sa te intereseze.

M.-L. S.: Veti face Project W. La un moment dat, s-a vorbit mult despre el. Poate ar fi bine sa mai povestiti o data ce e cu acest proiect.

M.I.: Acum se face anul de când l-am anuntat. E pe drum. Se strâng bani.

M.-L. S.: Era vorba de o suma...

M.I.: Marisoara, ca sa nu spun chiar mare.

M.-L. S.: 300.000 de euro, daca nu ma însel?

M.I.: Da. 300.000. Urmeaza sa se întâmple. Am vorbit si cu regizorul (Doru Stana - n.r.), si cu toata echipa (Florin Piersic Jr., Gabriel Spahiu, Daniel Popa, Anna Lesko, Irina Dinescu, Bogdan Stelea - n.r.), care n-a stat degeaba. Urmeaza sa intre, sa ne dam timp, sa ne dam date si sa pornim.

M.-L. S.: Ce este Project W?

M.I.: E o pastila de un sfert de ora. E ca o gluma, ca o farsa, din care trebuie sa extragem niste întelesuri. Asta-mi si place la el. De-asta m-am si bagat în proiectul asta. E ca o farsa de buna calitate. De care cred ca avem nevoie. Daca vreti, va mai dau un cuvânt: îndrazneala. E foarte îndraznet.


Cu ochii pe pinguini

M.-L. S.: Stiu ca anul acesta aveti niste proiecte mari legate de film. Ati încheiat filmarile cu Peter Greenaway.

M.I.: Da, am terminat filmarile cu Greenaway, un film minunat, care a si fost prezentat la Berlin, urmeaza sa fie prezentat la Venetia. O întâlnire frumoasa, importanta, chiar daca a fost foarte scurta - zece zile am lucrat practic împreuna. Mi-e greu sa spun de ce a fost o întâlnire frumoasa. Nu pot sa va fac o lista cu lucrurile interesante despre care am vorbit. Sa traiesti 10 zile cu un asemenea mare regizor e un dar.

M.-L. S.: Cu Greenaway ati lucrat la Tulse Luper Suitcases, adica unul dintre proiectele lui cele mai importante, la care munceste de niste ani...

M.I.: Da. Da, chiar am avut, o prima discutie acum 2 ani, ne-am întâlnit la Amsterdam. Am citit o varianta absolut fabuloasa a acestei povesti. Cred ca avea vreo 300 de pagini. Senzationala! Aveam unul dintre rolurile principale. Dar a cazut varianta aia, fiindca era foarte scumpa. În final, a ajuns un film cu un singur rol principal, iar restul distributiei am contribuit la rostogolirea acestui bulgare. Se pare ca e cu totul special filmul. E si lansat pe Internet, beneficiaza de un marketing absolut turbat, bizar pentru un film artistic. Dar ce nu-i bizar la Peter Greenaway?

M.-L. S.: Am înteles ca ati filmat cu Ridley Scott, pentru Kingdom of Heaven.

M.I.: Da, a fost o alta întâlnire superba, minunata. Din pacate, studioul are probleme si contractul meu s-a reziliat. Nu mai fac filmul. Se pare ca au avut o problema cu un alt actor, s-ar putea sa fi fost doua semnaturi pentru acelasi rol, cu clauze diferite. Se întâmpla. Astea se întâmpla zece pe ora la Hollywood, e o masinarie infernal de complexa acolo, care scoate flacari.

M.-L. S.: Si mai e vorba sa lucrati la Emperor Zehnder, cu Richard Gere, în regia lui Gregory Hoblit, cu care ati facut Razboiul lui Tom Hart.

M.I.: Da, e înca în viata proiectul, se pare ca finantatorii îsi tin promisiunea.

M.-L. S.: Veti filma în niste conditii nu tocmai usoare, la Polul Sud.

M.I.: Da, e ca o expeditie. Initial, trebuia sa începem toamna trecuta, în octombrie, când începe vara polara, pentru ca e singurul sezon în care poti sa stai afara. Sunt minus 25 - 30 de grade. Altfel, în timpul iernii, e jale, fiindca temperatura scade pâna la 50 - 60 de grade. Am aflat multe. Am început sa ma documentez, sa citesc - e reflexul profesional. Si, pagina cu pagina, pas cu pas, mi-am dat seama ca e vorba de o expeditie: stai pe gheata, se filmeaza în conditii de iarna, totul e altfel: de la mâncare, aer, magnetism, bioritm. Acolo e tot timpul zi. Înseamna un tip de nevroza, un tip de agresiune. Si apoi astepti sa vina pinguinii imperiali, începe vânatoarea de secvente. Cam asta e...
I-am spus lui Gregory Hoblit da neconditionat pentru acest proiect.

M.-L. S.: În acest film, aveti rolul prietenului personajului principal, Bruno Zehnder.

M.I.: Da, practic este singurul bun prieten, care e un savant rus. Prieten, în sensul ca e singurul care îi spune: “nu mai sta acolo, ca îti sacrifici viata. Esti un om la 46 de ani, eu am 57...”

M.-L. S.: Multi înainte...

M.I.: Nu, nu, eu îi spun asta. Eu n-am decât 53 (râde si continua). “Exista o femeie care te iubeste, lasa pinguinii, îi mai gasesti si peste 20, 30 de ani, du-te si vezi-ti de viata.” Asta e o discutie chiar înainte de moartea lui Bruno. E superb scenariul... Bruno Zehnder, unul dintre cei mai mari fotografi, a murit în '95, încercând sa prinda un instantaneu cu un pui care iese din ou. Pe o furtuna de gradul III.

M.I.: În film sunt prietenul care îl salveaza de mai multe ori si ultima data nu mai reuseste. Încearca sa-l descopere de sub zapada si nu reuseste.

M.I.: Am aflat foarte multe despre pinguini citind scenariul si apoi documentându-ma. Pâna la un anumit grad de furtuna, se folosesc niste busole speciale, cu un tip de magnetism special. La fel si transmisia radio, e una speciala. Pe o masinarie care functioneaza împotriva bruiajului sau inversiunilor magnetice. De la un anumit tip de furtuna, oamenii se îndeparteaza de baza numai cu niste cabluri.

M.-L. S.: Nu-i mai ajuta busolele...

M.I.: Nici busolele, nici transmisiile. Furtunile de gradul V sunt furtuni care se isca într-un minut si nu sunt anuntate de altceva decât de pinguini. De-asta toti cercetatorii si toata lumea care are treaba în zona aia sunt cu un ochi pe pinguini. Cum anunta ei furtuna... E foarte frumos descris în scenariu. Pinguinii stiu cu 10-15 minute înainte ca va începe furtuna. Si-atunci ei îsi pun ouale si puii în mijlocul unui cerc. Iar adultii descriu un soi de vârtej care taie vântul. În mijlocul cercului, temperatura are cu 3-4 grade mai mult, suficient ca sa nu înghete ouale si sa nu întepeneasca puii.

M.-L. S.: Astfel de furtuni sunt si vara?

M.I.: Este anotimpul în care se întâmpla cel mai des furtunile. Pentru ca se încalzeste atmosfera si... Ma rog, e o întreaga teorie...

M.-L. S.: Pe mine ati reusit sa ma speriati, fiindca stiti ce va asteapta si va duceti totusi...

M.I.: O expeditie este o expeditie (se amuza un pic de spaima mea).

M.-L. S.: E, cumva, pe viata si pe moarte.

M.I.: Da, pentru ca trebuie sa ajungi cumva în zona povestirii reale. Chit ca provoci o furtuna, chit ca astepti sa prinzi una naturala, trebuie sa surprinzi pinguinii care stau sa-si cloceasca ouale sau îsi hranesc pui... E ca în viata, ca sa zic asa.

M.I.: Citind scenariul care este foarte frumos si stiind în ce conditii se va filma - cred ca putem sa spunem riscante - as spune ca e un film care ar fi de Oscar.

M.-L. S.: Înainte sa deschid reportofonul, vorbeati despre faptul ca, într-un fel, îi speriati pe cei de la Hollywood. Ca ei nu înteleg cum vine asta, sa faci arta pentru arta.

M.I.: Vin dintr-o lume care... Sau faptul ca sunt de aici ma face interesant pentru ei. Asa si trebuie. În Los Angeles, ar fi... multe pasari în colivie. Eu vin de aici. Cu accent pe “aici”. Mi se spune adesea: ce bine ca nu stai aici! Am ales. Mi s-a propus sa stau acolo, dar n-am putut.

M.-L. S.: Unii sugereaza ca n-ati putut din cauza Teatrului Act...

M.I.: E prea patetic. Nu, în nici un caz. E o chestiune mult mai simpla. În termeni de viata, n-am de ce sa-mi mut destinul la 11.000 de km de aici. Asta nu înseamna ca Teatrul Act nu e important si nu e în ordinea vietii mele. Dar el nu e o conditie, pentru ca exista una mai mare decât el. Aceea de a nu ma putea misca de aici. Sunt, totusi, un actor de limba româna. Ar trebui taiat cuvântul totusi... Ziceti-i cum vreti, iubire de tara, de glie stramoseasca, de familie, de limba...

M.-L. S.: Ne puteti spune mai multe despre proiectele de care aminteati mai devreme?

M.I.: Nu, nu. Deocamdata nu. Mai sunt doua, chiar trei proiecte. N-am ajuns la negocieri, dar citesc scenarii. Si unele dintre ele s-ar putea întâmpla chiar în România. Ar fi minunat! Am prins de veste ca e atât de bine sa lucrezi acasa, chiar daca într-o limba straina... Te asezi altfel. Te scoli altfel dimineata, stii oamenii, energiile circula altfel. Vom vedea.


„Lucrul cel mai adevarat e ca e greu si e crud ca eu ma poticnesc la fiecare rol, la fiecare saptamâna, la fiecare secunda... Pot sa spun asta cu îngâmfare, cu trufie? N-am cum sa spun asta. Nici n-ar întelege. Pentru ca oamenii, spectatorii nici nu vor asta. Ei vor sa afle despre un tip care e victorios, care e un erou.” (Marcel Iures)
    
    Source: Atelier.Liternet    
         
         
    Marcel Iures - "E cumplit sa traiesti in paradis si sa nu stii ce sa faci cu el"    
    6 & 13  September 2004    
         
       
         
    Presedinte al Festivalului international de film „Anonimul”, marele actor, fermecat de splendoarea Deltei, s-a lasat prins in corzile unui interviu    
         
   

La primul Festival de Film Independent - Anonimul, MARCEL IURES a avut calitatea de Presedinte. Minunat prilej pentru un gazetar de a-i solicita un interviu. Grea incercare, reinnoita de-a lungul unor zile si nopti in care, cu exceptia orelor petrecute in zeci de proiectii simultane, Marcel Iures, ca orice presedinte care se respecta, alerga de colo-colo, pentru ca totul, in organizarea unui festival de o asemenea anvergura, sa iasa „ca la carte”. Dar, am incercat si am reusit.


     - V-am auzit vorbind pentru un post de televiziune despre faptul ca adeseori, in viata, destinul te duce unde vrea el. O afirmatie care se potriveste cu numele dvs.: Iures. Zarita din sala de teatru sau dintr-o sala de cinema, viata dvs. pare, intr-adevar, un „iures” de intamplari si evenimente. Credeti ca ar putea exista o legatura subterana, nevazuta, intre numele oamenilor si destinul lor?


     - Exista, cum sa nu existe! Numai ca acest Iures este numele de fata al bunicii mele. Pe bunica mea dinspre mama a chemat-o Ana Iures. Numele acesta mi-a revenit mie, dupa o serie de intamplari complicate, pe care n-are rost sa le povestim acum.


     - Atunci hai sa vorbim despre intamplarile care v-au facut sa va alegeti aceasta profesie... Sunteti craiovean. Ati avut pe cineva in familie dedicat scenei? Cine v-a daruit cu aceasta sete de carte? De cultura?

   
         
         - Ce-i drept - vorba regizorului Sandu Dabija -, eu am scapat cam devreme in biblioteca. Culmea e ca n-am avut-o. Am scapat in biblioteca scolii, in biblioteca oraseneasca... Mult mai tarziu, cand am inceput sa ma descurc cu banii, am indraznit sa-mi comand carti... Exista pe atunci „Cartea prin posta”, un mijloc extrem de comod de a-ti satisface foamea de lectura. Asa mi-am cumparat carti fundamentale - fara sa inteleg, uneori, mare lucru din ele. Dar cand a venit vremea lor, au existat si le-am avut la indemana. In plus, am avut parte de o scoala minunata la Craiova. Am avut profesori care m-au impins spre lectura. Scriau si manuale, la vremea aceea... Mai ales de profesorul meu de romana, d-l Negreanu, imi aduc aminte cu mult respect si placere. Apoi am urmat Scoala Populara de Arte. Elev fiind, am jucat in cateva piese de Giraudoux, Cehov, fara sa simt o atractie speciala pentru scena. Dar intr-o dimineata, ceva anume s-a produs, am simtit asa, un imbold inexplicabil, care m-a facut sa-l caut pe Remus Margineanu, marele actor de la Nationalul din Craiova. I-am spus ca vreau si eu sa ma fac actor. A sarit in sus: „Esti nebun? Mai sunt trei saptamani pana la examen! Ma rog, daca vrei cu tot dinadinsul, hai sa facem un repertoriu”. M-a dus intr-o salita, undeva, acolo, la teatru, si m-a intrebat: „Stii vreo poezie? Iti place sa spui poezii?”. Nu-mi placea. Nu-mi placuse niciodata sa spun poezii, de citit, citesc, dar doar asa, pentru mine. Citesc cu regularitate Eminescu, Georg Trakl, Vasile Voiculescu, sonetele lui Shakespeare... Am invatat cu greu cele sase poezii pe care mi le-a ales Remus Margineanu, o balada si un fel de proza care se cerea pe atunci... La examen, am citit ceva din Fanus Neagu, un text superb... Spre stupoarea tuturor, inclusiv a lui Remus Margineanu, am trecut de etapa eliminatorie. Eram chiar mandru de izbanda mea. Dar si foarte inspaimantat    
         
    - Cine era in comisia aceasta de „inspaimantare” a sperantelor?
     - Pai... printre altii: Beate Fredanov, Dem Radulescu, Octavian Cotescu si George Carabin... Imi amintesc ca dupa ce am trecut de aceasta etapa eliminatorie, domnul Carabin s-a apropiat nitel de mine si mi-a spus cam asa: „Daca se intampla cumva sa intri in aceasta facultate... n-ai vrea sa te mai tunzi un pic?”.		    
         
   

Era perioada hippie, a pletelor pana la umeri!

Da, dar asta nu m-a impiedicat sa reusesc la examen. Am intrat la clasa Marin Moraru.

    
         
       
         
    - Apropos de baiatul cu plete. La vremea aceea am fost cu totii foarte impresionati de felul cum aratati in filmul de debut, Vis de Ianuarie, in care il interpretati pe marele compozitor Franz Liszt. Faceati o aparitie extraordinara... De altfel, era vorba de un film foarte bun, realizat de un tanar - pe-atunci - regizor, Nicolae Opritescu. Ce l-a impresionat oare in clipa cand v-a ales? V-a vazut jucand?    
         
   

     - M-a vazut intr-un spectacol, Oedip salvat, cu Mirela Gorea si Adrian Pintea, in regia lui Mihai Maniutiu. Si m-a mai vazut in Kean, piesa lui Sartre, cu care mi-am dat examenul de stat. Jucam rolul titular, era un spectacol maraton, de vreo trei ore si jumatate, pus in scena, la clasa, de Marin Moraru si Adriana Popovici. M-am speriat ingrozitor cand am inteles ca voi face film! Insemna ca voi avea primul meu rol, intr-un cinema profesionist! Si inca intr-un rol principal! Am jucat alaturi de Rodica Tapalaga, de Gelu Nitu si de Colceag. Fata tanara care se indragosteste de Liszt era Gabi Cuc. Nu mai este in Romania. A plecat. O actrita minunata...
     - Cum a fost, cum este experienta dvs. din film, raportata la cea din teatru? Iubiti deopotriva si teatrul, si filmul?
     - Experienta mea din lumea filmului a pornit cu foarte mare entuziasm, al carui punct culminant s-a petrecut la intalnirea cu Mircea Veroiu. O intalnire care s-a produs cam devreme pentru mine - aproape ca nici nu eram pregatit sa ma intalnesc cu un asemenea mare regizor... Cu toate obstacolele, cu toate certurile, cu toate mizeriile din acea vreme, era un privilegiu sa lucrezi cu un astfel de om... Era important pe atunci sa te bucuri cand te intalnesti cu asemenea oameni. Un astfel de creator, in lumea teatrului, a fost si este regizorul Mihai Maniutiu, pe care eu il socotesc un fel de suflet-geaman. Revenind la Mircea, el arata, ca si mine, ca venit dintr-un alt spatiu. N-avea nimic cu eroii comunisti. Pe mine, cand ma vedeau, imi alaturau un joben, un sal alb, de matase, un pahar de absint sau de sampanie, manusi albe, glacŽ, si o pelerina lunga... La un moment dat, am inceput sa ma lupt cu imaginea asta... As fi ramas prizonier al unui sertar ori al unui insectar... Partea buna din aceasta „categorisire” a fost faptul ca am putut intalni oameni ca Veroiu si alti artisti ca el, care lucrau doar pe anumite scenarii. Eu, de pilda, dupa Liszt am jucat in Castelul din Carpati, un Jules Verne regizat de Stere Gulea, un film valabil si astazi, cred. Apoi, in doua filme ale lui Veroiu, dintre care unul a fost un fel de... joaca. Vorbesc despre Artista, dolarii si ardelenii. Apoi am jucat intr-un film despre care nu am simtit de la inceput ca va fi o „piatra” importanta, determinanta, in cariera mea. Este vorba despre Sa mori ranit din dragoste de viata. Un film extraordinar, nu indeajuns de pretuit la el acasa, nici inainte, nici dupa Revolutie. Din fericire, filmul a fost amintit elogios in revista americana de specialitate Variety. De asemenea, a fost mentionat numele regizorului, cat si al meu, ca interpret. Sa apari in Variety echivaleaza cu un premiu.    

 - In cariera unui mare actor se vede, de obicei, mai ales luciul, stralucirea. Despre efortul titanic din spatele cortinei nu se spune aproape nimic. Banuiesc ca nu va jenati de acest cuvant compromis astazi: munca.

    
         
    - Eu am un cult pentru munca si pentru respectul de sine. Nu cred ca in viata unui actor au ce sa caute exhibitionismul, detracarea, neseriozitatea, lipsa de cuvant... Ma uit, de o buna bucata de vreme, la generatiile mai noi. Ei zic ca sunt seriosi. Sau, in cazurile cele mai bune, isi doresc sa fie seriosi. Cu toate astea, in majoritatea lor, fug de efort. Ignora faptul ca aceasta meserie se face cu mult efort, cu efort interior. Mare! Cu delimitari, adesea dureroase, cu interdictii, adesea dureroase. Cu meseria asta traiesti intr-un regim de frustrari provocate, asumate. Din fericire, satisfactia, implinirea justifica acest chin.
     - D-le Iures, sa aruncam o privire si catre cariera dvs. internationala. Ati jucat intr-o multime de filme. Cum v-au primit cei de la Hollywood, actorii, regizorii? Erati un extraterestru, un actor din Europa de Est...
     - Ceea ce este binefacator cand te duci in Occident este buna educatie care functioneaza acolo. Aceasta binefacere este prima bucurie pe care o resimti cand ajungi in preajma occidentalilor. Oamenii sunt educati, sunt politicosi. Americanii - facand parte dintr-un mare popor, ideologizat pana in maduva oaselor - trebuie sa fie constienti ca ei conduc planeta. Ei trebuie sa fie intruna in zona performantei, pana si cand sunt politicosi. Cand zambesc continuu, cand te tutuiesc din prima clipa, cand iti spun pe nume, tot din prima clipa. Cu toate acestea - nu te simti discriminat!
     - Nici chiar acolo, pe celebrele platouri de la Hollywood?
     - Nu. Deloc. Nici o clipa. Ei isi traiesc rasfaturile, beneficiile de „star”-uri intr-un mod decent. In orice caz, o fac departe de privirile altora. Nu au pus niciodata vreo distanta intre ei si mine ori intre ei si alti actori veniti din Europa, din zona fost comunista.
     - Dar oare, dincolo de aceasta bunacuviinta, si-au dat ei seama cam cu cine au de-a face? Au ajuns sa inteleaga cate ceva din personalitatea actorului Marcel Iures?
     - Da. Cred ca da. Americanii au, si in admiratie, o forma de bun-simt, de masura. Uimirile lor sunt pe cat de sincere, pe atat de masurate. De pilda, nu li se pare normal ca un actor venit de departe, dintr-o Europa aproape necunoscuta lor, sa vorbeasca doua, trei, uneori si patru limbi, in timp ce ei nu cunosc decat limba lor, americaneasca! E o performanta de alta natura decat cea actoriceasca. Dar este o performanta pe care ei o trateaza ca atare... M-am simtit foarte bine in preajma lor atunci cand am lucrat cu ei. Sunt buni profesionisti, chiar daca rasfatati, chiar daca uneori gomosi, chiar daca... vag - capriciosi... Dar lucreaza ca sclavii. Nimeni nu iese din acest tipar. Nici Nicole Kidman, nici George Clooney. Si ei sunt obligati sa se poarte asa. Tine de contract. Daca isi schimba atitudinea, fac nazuri, intarzie la filmare, totul se inregistreaza si, la un moment dat, contractele ar putea sa se arate mai rar...
     - Stiu ca va simtiti ocrotit de Dumnezeu. Dar de patria in care traiti, de Romania?
     - Cred ca Romania are o forma de suferinta pura. E ca o gluma a lui Dumnezeu. Am fost pusi in acest rai, iar tragismul vietii noastre consta in lipsa oricarei obligativitati. Noi trebuie sa ne-o impunem. E o incercare infernala, cumplita. E mai rau decat traiul in desert. E cumplit sa traiesti in paradis si sa nu stii ce sa faci cu el... Chiar asa, ce sa faci? Sa-l murdaresti zilnic?		    
    Source: Lumea românească