Other Titles: Three warnings (English)


		De vorba cu actorul Marcel Iures despre teatrul contemporan
		27-03-2006


		Marcel Iures este unul dintre putinii actori români care au jucat în filme de succes produse la Hollywood, precum „Interview with a vampire” (alaturi de Tom Cruise, Brad Pitt), “Mission – Impossible” (Tom Cruise, Jon Voight), “The Peacemaker” (George Clooney, Nicole Kidman), “Hart’s War” (Bruce Willis etc.) si sub bagheta unor regizori celebri, precum Costa Gavras sau Brian De Palma. A obtinut, doi ani la rând, titlul de cel mai bun actor român. Într-un interviu recent, Marcel Iures ni s-a dezvaluit în ipostaza mai putin cunoscuta, cea de om de teatru. - Exista un gen de actor destinat exclusiv teatrului, exclusiv filmului, chiar televiziunii, sau sunt etape care pot fi parcurse într-o ordine aleatorie ? De pilda, cum îmbraca un actor de teatru „haina” actorului de cinema ? - Daca ne referim la România, aceasta separare nu exista, înca. De altfel, niciunde în lume un actor de film nu poate atinge anumite cote, niste cote substantial bune, daca nu a trecut prin focul scenei. Dupa parerea mea, sunt niste etape care trebuie parcurse. România are aici o situatie privilegiata, arta spectacolului are la noi o traditie continua de 150 de ani. Un secol si jumatate e ceva, în conditiile în care în jurul nostru fenomenele astea sunt destul de subtiri... adica nu sunt la fel de grele din punct de vedere al continutului si al continuitatii. E drept, teatrul are mai putina vizibilitate în raport cu cinematografia sau cu televiziunea. Orice zona care reprezinta fundamentul e putin vizibila ; tot ceea ce se dezvolta pe aceasta baza devine mai vizibil pentru ca e mai superficial. Filmul are o calitate, dincolo de obiectivitatea tehnologica. E un alt tip de „usuratate” – e foarte usor de vândut, e foarte usor de manevrat. Impactul social, ideologic, poate chiar financiar al filmului e de zeci de ori mai mare ca al teatrului. Totusi, e bine ca teatrul va continua sa se mentina în zona profund esentiala care se numeste cultura ce exprima evolutia profunda a omului, a fundamentelor fiintei umane. - A propos, e pacat ca un mare actor de talia lui Toma Caragiu, care a jucat în formidabile spectacole de teatru, a ramas în constiinta generatiilor de azi prin câteva filme mai mult sau mai putin reprezentative sau prin câteva scheciuri televizate de Anul nou... Vi se pare firesc sa ramânem doar cu asemenea înregistrari, care reprezinta doar un « bacsis » al talentului sau ? - Da, asta spune lucruri interesante, unele dureroase, altele curioase. Scheciurile astea erau o specie în care mari actori au fost fie exilati, fie au fost nevoiti sa scape în ea, ca sa supravietuiasca. Nelinistitor si poate primejdios e faptul ca actori de talia lui Caragiu sunt mentinuti în memorie doar la acest nivel al glumei. Poate ca a fost alegerea cuiva, o « alegere prin omisiune » a partii esentiale a carierei lui Toma Caragiu care a facut roluri memorabile, fulminante, pe scena Teatrului Bulandra si pe orice scena aparea era senzational, în O’Neil, în Caragiale, în Shakespeare… - Ati jucat în piese de teatru si în filme atât înaninte de momentul 1989, cât si dupa. Care sunt diferentele fundamentale între climatul de creatie în teatru si cinema de dinainte si dupa Revolutie ? Merita pastrat ceva, eventual dezvoltat în anii ce au urmat ? - E un fenomen extrem de complex. Teatrul se hraneste din crize, conditia creatiei e criza, poticneala, neputinta. Efortul de a te ridica din genunchi în picioare e conditia artei. Ea nu e o trambulina, o pista de pe care ne luam în mod lin si placut zborul catre înaltimi. Nu ! Este un enorm travaliu în spatele acestei chestiuni. Ca sa deschid si eu o paranteza : înainte de ’89, cu tot pachetul de interdictii ideologice, fizice, sociale, psihologice, s-a întâmplat ceva interesant – au si tras concluzia câtiva intelectuali buni ai României: regimul concentrational în care am trait, care a avut adâncimile puscariilor de exterminare, a supus spiritul si destinele oamenilor la un efort intelectual de a studia, de a exersa, de a gasi resurse si timp în adâncime, si nu pe orizontala. Dadusem într-un fel de perfectionism bolnavicios. E ca si cum ni s-ar fi interzis sa cântam pe toate cele patru corzi ale viorii, iar noi am reusit sa recompunem o sonata pe una singura! Cu cât era mai adânca interdictia, izolarea noastra parea ca tinde spre total – ceea ce este o iluzie, nu poti izola total o tara pâna într-atât încât ea sa semene cu un lagar de concentrare. Poti crea lagare de concentrare, dar nu poti extinde conceptul la o întreaga tara. Întâmplator, tara noastra are o istorie fabuloasa, o fibra umana extrem de rezistenta, cu toate compromisurile pe care le-am facut – asa cum le-au facut si francezii, si rusii, si americanii… Spatiul acesta concentrationar a amplificat dorinta de cunoastere… - Era un refugiu în teatru, în carti… - În acele carti pe care le multiplicam la xerox sau prin orice alte mijloace. În fine, revenim unde cred ca ati vrut sa bateti: cum tot ceea ce am exersat în acei ani nu se revarsa într-un lucru exploziv de bun, într-o detenta formidabila, de 16 ani încoace? Dimpotriva, lucrurile au cazut într-o forma de derizoriu, de neprofesionalism, de dizgratie… Este o expresie a libertatii extrem de prost întelese. În România ultimilor 16 ani, cu sprijinul masiv al tuturor regimurilor politice care au avut un continut extrem de ridicat de comunism subversiv întors împotriva propriei tari, împotriva binelui public din interior – si asta e o crima istorica si sociala continua – cu autor sistematic, constitutional, guvernamental etc. am confundat mereu libertatea cu nesupunerea si haosul. Am crezut ca libertatea e mult mai usoara decât închisoarea… - Este un alt tip de povara… - … dar mai complicata decât închisoarea, pentru ca esti liber sa intri si sa iesi pe propria-ti raspundere. Toata clasa politica româneasca a dat semne clare si de nepasare în ceea ce priveste propria ei lipsa de raspundere, propria lipsa de entuziasm si coerenta în a-si asuma libertatea, în a o pazi. Caci se pazeste si libertatea! - Avea actorul o viata mai « sigura » înainte de 1990, pe când în prezent aveti colegi de bresla cunoscuti mai mult din reclame ? - Era o viata mult mai sigura, cu ghilimelele de rigoare, întrucât nu putea face mai nimic... E normal ca actorii sa faca si reclame. Sper ca n-o sa fiti surprins daca va spun ca si Pacino, si De Niro si Schwarzenegger fac reclame, însa ei dau interdictie pentru difuzarea în spatii culturale precum Europa sau Australia... în China nu dau astfel de interdictii ! - Haideti sa revenim la acest stereotip, cu teatrul în criza. În ce masura e adevarat? - E gresit sa vedem ceasta criza ca pe o disolutie absoluta. O înmormântare însa, o procesiune funerara, în paralel cu firul ierbii care încolteste e o imagine mai aproape de adevar. Oriundeîn lume, în arta conditia e sa nu pastrezi ceva ce intra în putrefactie, fie ca e vorba de mentalitate, de literatura sau maniera de joc. Si-atunci, e mai important sa lasi lucrurile sa moara..., este o chestie de bun simt : sa nu machiem un mort si sa ne jucam cu el ca si cum ar fi viu, un om de la care primim sfaturi etc. E o pantomima grotesca la un moment dat. Orice întârziere si orice adastare nu trebuie sa fie mai lunga decât intervalul necesar în arta... Maestrul Liviu Ciulei, care înseamna trei sferturi de secol ale culturii românesti, spunea ca aceasta senila a timpului în creatia artei spectacolului aduce în modern tot ceea ce este clasic. Ori, daca noi mentinem acest cadavru – conceptual sau formal, scenografic, cum doriti – al unui fenomen teatral împiedicam sau întârziem senila de care vorbeam. - Este aceasta o specialitate româneasca ? - Este o specialitate a estului, care e putin în urma... Toata ortodoxia, are acest vechi reflex de a pretinde ca tu nu te schimbi si ca detii adevarul în stare pura. Prin reflex, culturile estice s-au îmbracat cu haina asta... esticii sunt mascati în astfel de preoti, artistii de pilda. Aceasta pretentie trebuie lasata la o parte, arta are o miscare care ne contine si de aceea criza este absolut necesara. - Ce sanse au arta, cultura, teatrul de calitate în fata divertismentului agresiv si de prost gust promovat fara complexe în prezent, în special de televiziunile comerciale ? În ce masura mai pot fi atrasi trinerii de azi spre teatru ? - Teatrul are toate sansele intacte, de la începutul si pâna la sfârsitul lumii. Problema care ne doare pe noi acuma este ca el nu si le arata, nu si le joaca. Nu cred ca trebuie sa ne îngrijoreze aceasta invazie comerciala, care e dizgratioasa, imbecilizanta... Miscarea publicului tânar spre teatru este complexa, ca a unui ocean. Cât despre dezinteresul tinerilor pentru cultura – asta categoric nu e adevarat. Si asta, cu toata invazia ieftinului – din punct de vedere valoric vorbind, a consumismului, a iresponsabilului, a tâmpeniei gratuite, a glumei fara sare si fara piper, a bascaliei, a ineptiei. E un fel de priapism fara sex, un fel de pantomima a virilitatii... În Bucurestiul anilor ’32 – ’35, Arghezi se declara dezgustat de spectacolul acesta într-adevar insuportabil de streche necontenita. În viziunea lui Arghezi, bucurestenii de atunci si, prin asociere, o buna parte din locuitorii acestei tari, erau vazuti ca vietuind precum niste broaste încalecate într-un smârc imens. În fond, Arghezi, la vremea sa, nota cam aceleasi incoerente de azi, fie ca se exprimau în zona religioasa, academica, în cea legislativa, a doctorlor, a arhitectilor. Era acelasi noroi – asta spune Arghezi. Noi deplângem acum lipsa unor elite si invazia unor imbecili, a ultimilor fonfi în spatiul public, a unei cantitati îngrijoratoare de ineptie. Mie, aceasta stare de lucruri îmi da forta: prin învingerea acestui tip de obstacole, eu îmi extrag energia de a rechema tinerii la teatru. La ultimele patru-cinci reprezentatii pe care le-am avut în capitala cu „Creatorul de teatru” si cu „Ultima banda a lui Krapp” de Beckett (n.r. – spectacol produs de Teatrul Act, în regia lui Alexandru Dabija), sala a fost arhiplina cu tineri. În clipa asta, eu câstig, o iau ca pe o victorie personala! - Pentru ca vorbim de „Ultima banda a lui Krapp”, ce importanta are traducerea unui text de asemenea factura, semnat de Samuel Beckett, un gigant al teatrului absurdului? - Traducerea unui astfel de text e extrem de importanta. Daca ai norocul sa gasesti un bun traducator – si dl. Bogdan Budes e un foarte bun traducator – jumatate din obstacole sunt trecute, jumatate din spectacol e asigurat, ca limpezime… - Ati avut vreodata roluri importante la care sa spuneti: Nu? - Da, este vorba de alegerea unui alt Shakespeare în sânul unui Shakespeare. Nu mi-a convenit personajul. - Aveti roluri pe care ati fi dorit neaparat sa le jucati? - Nu mi-am dorit niciodata cu ardoare sa joc un anumit rol… Poate mai putin o singura data: este vorba de Richard al III-lea. Nu-mi dau seama de ce, probabil fiindca rosteam în continuu acest nume. Nu aveam un motiv „fierbinte”, însa la vremea aceea mi se oferise ceva ce n-auzisem niciodata pâna atunci – sa vin într-un teatru si sa fac ce vreau eu. Lucrul acesta a produs o detonare în interiorul care, dupa ce s-a risipit fumul acestei explozii, a aparut scris: Richard al II-lea. Era vremea când unii sâar fi sinucis pentru nu stiu ce rol sau pentru o întrevedere cu nu stiu care regizor… - Ati jucat în piese sau filme sub bagheta unor mari regizori, precum Costa Gavras etc. Cum se pliaza actorul Marcel Iures indicatiilor regizorale? Sunteti un actor „docil” sau unul „dificil”? Preferati un sistem de lucru mai elastic, în care actorul îi împartaseste regizorului viziunea sa asupra personajului sau un sistem de lucru cu indicatii clare? - Cred ca orice actor este un „scufundator”, si de aici putem crea o imagine: orice regizor vrea sa afle ce se întâmpla în adâncuri, la sute de metri adâncime. Si atunci alege vreo doi-trei actori-scufundatori ca sa-i spuna ce se afla acolo. Ca uneori scufundatorii nu au plamânii necesari pentru a atinge adâncimea respectiva, ca pot da gres, asta e o problema de munca. Daca vreti sa va spun ce se spune despre mine în cinematografia de afara – atunci sunt „un actor care merge singur”, adica nu are nevoie de foarte multe zguduiri pentru a duce caruta singur. - Cum ati colaborat cu regizorul Alexandru Dabija, care semneaza regia la „Creatorul de teatru”, dar si la „Ultima banda a lui Krapp”? - Decât sa descriu relatia mea cu dl. Dabija, o sa va spum ce nu face dl. Dabija: el nu mai face regie, el creeaza niste împrejurari semnificative din care încearca, cu relaxare, sa extraga o propozitie care sa poata fi spusa cu claritate în fata publicului. El se retrage discret din asta, este, daca pot spune asa, in creator invizibil. - Aveti ritualuri, superstitii la intrarea în scena? Exista o stare de „transa” pe care vi-o induceti, o modalitate aparte de concentrare? - Nu neaparat superstitii, dar exista un tip de perceptie a întregului… este extrem de deranjant, de suparator sa n-am un nasture închis, sa-mi atârne un colt de batista, sa am senzatia ca ceva e în neregula… Ceva de genul acesta, sunt amanunte, sunt detalii. Poate e o problema nevrotica… Actorii, înainte de a intra în scena si de a pretinde ca sunt altcineva, îsi fac un fel de „perchezitie” anterioara intrarii într-o alta lume. Însa e o „perchezitie” mai mult interioara decât pe dinafara. - Cum vedeti publicul de teatru din România? Exista un public de teatru si dincolo de cel al centrelor culturale de traditie, într-un municipiu ca Lugojul? - Dincolo de componenta statistica – neinteresanta pentru mine, pot sa va vorbesc de oboseala publicului din marile orase. Este un public rasfatat – unii merita acest rasfat, altii nu – dar osteneala asta ramâne, iar segmentul celor care gusta, care se hranesc cu teatrul de calitate se împutineaza. Multi intra în capcana consumismului, a usuratatii, a lipsei de pasiune… Ne uitam. Ne uitam ca niste papusi la alte papusi, cum zicea Tutea: maimute îmbracate, care exercita un soi de surogat de viata. De aceea, ceea ce voi face în mod obsesiv si „nerusinat” este sa merg în toate orasele carora li se spune de „provincie”, dar care-si pastreaza un orizont de asteptare mult mai frematator si mai bogat – sigur ca o sa-mi spuneti – da, prin lipsa, caci si aici sunt multe frustrari, multe lipsuri… - Îmi amintesc ca, înainte de 1989, mai venea pe la Lugoj Teatrul National din Bucuresti, era sala arhiplina, îl mai vedeam si noi pe maestrul Beligan… Acum, în lipsa unor initiative particulare, am fi total despartiti de teatrul de calitate. - În legatura cu asta, cred ca ar trebui sa-i dati un telefon domnului Caramitru… - Ati jucat într-un film american faimos, „Misiune imposibila”. Mi-e teama ca ma puneti în fata unei unei misiuni imposibile! - Eu ce pot sa va spun e ca urmeaza sa plecam la Bacau, vreau sa mergem la Bistrita, vreau sa ma întorc la Arad, de ce nu – si la Lugoj. Dincolo de bucuria de a juca si pentru alt public decât cel bucurestean, este întâlnirea cu un tip de flux care e mult mai onest, are o alta temperatura – de ce nu, alte tipuri umane, pentru Dumnezeu! În Bucuresti, au reusit sa banalizeze figuri importante – categoria profesorului a fost pur si simplu bagatelizata. Sindromul omniprezentei sociale functioneaza din plin, cu isterie si cu naduf în mass-media româneasca. Aici vad un om care nu e marcat de asta, nu e marcat de disperarea de a ajunge pe masa tuturor, în buzunarele tuturor românilor. Un om care-si face treaba aici are frustrarile la locul lor, are visurile si dorintele la locul lor. Acestea au masura potrivita – exista o masura de bun simt a provinciei.
		Source: Poezie.ro


		Marcel Iures - in the jury of Love Film Festival in Mons
		14-02-2006

		It has already become a tradition for the International Love Film Festival held in February in Mons, Belgium, which has reached its 22nd edition, to present Romanian movies as well, either in the official competition or in the parallel sections of this event. Like in Namur, where the same indefatigable Andre Centerick, a movie critic and a remarkable artistic director, has initiated the Francophone Film Festival, the Romanian film creators are quite popular in Mons as well. They have won prizes, they have conquered the audience and this goes both for the elderly generation of Lucian Pintilie and Dan Pita and for the younger one of Nae Caranfil, Cristian Mungiu and Cristi Puiu. This time, a Romanian has been invited to be a jury member. He is Marcel Iures whose artistic CV is definitely quite impressive as he is considered one of the most famous Romanian theatre and film directors. He has worked with Lucian Pintilie for “The Balance” but also in other Romanian productions and as far as his international creation is concerned, his record is both hard to equal and quite enviable as well, since he has worked with a number of great American film directors, starting with Neil Jordan and ending with Brian de Palma. Worth mentioning among his recent activity is the cooperation with Peter Greenway and Billy O’Brien. The cinema halls of Mons present these days a Romanian movie as well: “The Woman of My Dreams” by Dan Pita, also scheduled in a new section of the festival entitled “Crossed Looks” which is meant to present to the Belgian film fans topical creations of the cinematographies of the world, through the intermediary of representative authors. This section includes for instance movies from France, Russia, Quebec, Britain, Romania, Germany, Spain, Georgia and the USA (mentioned here in the order in which they are presented in the Festival book.) In this edition, the “Ficus” Award is granted to the cinematography of South Africa, the president of the jury himself being a native of this country (Ramadan Suleman, whose movie “Lettre d’Amour Zoulou” was awarded the Grand Prix in Mons) while the official competition includes a number of South African productions with interesting subjects. The festival also presents a series of avant-premieres of international importance, offering an opportunity to the short films as well, to assert themselves in the conscience of movie fans. As a matter of fact, the Belgians are quite well known for their remarkable creations in the domain of medium or short films.
		Source: Nineoclock


		Marcel Iures, primul actor freelancer
		12-02-2006



		Este, incontestabil, unul dintre cei mai talentati actori romani atat pe scena, cat si pe marile ecrane. Si unul dintre cei mai eficienti. Nascut la 2 august 1951, Marcel Iures este, alaturi de alte cateva nume de actori romani, printre putinii care au reusit sa-si cladeasca o cariera in afara tarii. Inainte de Revolutie a aparut pe afisul a nenumarate productii romanesti, printre care: "Vis de ianuarie" - 1978, "Sa mori ranit din dragoste de viata" - 1983 (film elogiat in revista "Variety"), "Domnisoara Aurica" - 1985, dar si "Vacanta cea mare" - 1988. Dupa 1989, pleaca in SUA si, intr-un timp scurt, reuseste sa-si faca un nume si la Hollywood. Marcel Iures a jucat alaturi de Tom Cruise, George Clooney, Bruce Willis sau Nicole Kidman, in filme de succes precum: "Razboiul lui Hart" / "Hart's War" - 2002, "Pacificatorul" - 1997, "Misiune Imposibila" - 1996 si "Interviu cu un vampir" - 1994. In paralel insa, Iures nu a renuntat sa faca film si in tara natala. A jucat in "Balanta" - 1992, "Amen" - 2002, "3 Pazeste" - 2003, dar si in "Proiect W", in 2005. Marcel Iures este primul actor care a renuntat la statutul de angajat al vreunei institutii si si-a asumat titlul de liber profesionist. El este cel care isi negociaza contractul, in functie de ofertele pe care le primeste. In 1998, actorul se intoarce in Romania si infiinteaza Tetrul Act, impreuna cu Alexandru Dabija si Mihai Maniutiu. Marcel Iures a devenit cunoscut prin interpretarile sale de exceptie ale personajelor din piesele lui Shakespeare. Pentru acest an, Iures isi propune sa puna pe picioare un proiect de reabilitare a interesului pentru teatru printre tineri, prin care elevi de liceu din Bucuresti vor juca in cateva spectacole-lectura - sub indrumarea unui regizor profesionist. Inceput la Colegiul german "Goethe" din Bucuresti, din toamna, proiectul "ExtraACT" se va extinde si in alte 10 licee din Capitala.
		Source: Evenimentl Zilei